După prima mea vizită în Islanda (aproape de finalul lui 2018), cucerit de această insulă situată în mijlocul Oceanului Atlantic, mi-am promis că mă voi întoarce și că o voi explora mai în detaliu. La aproape un an, însă, mai exact la începutul lui octombrie, mânat de dorul locurilor care mi-au rămas în suflet în acel final de octombrie 2018, mi-am cumpărat biletele de avion pentru a merge, din nou, în Islanda. De această dată, le-am luat pentru finalul lui ianuarie, căci voiam mult să descopăr aceste locuri acoperite de zăpadă și mult mai sărace (în sensul pozitiv) din punct de vedere al turismului. Încă din prima zi, am început să planific drumeția și, atunci, totul părea, așa, destul de departe. Analizând și situația drumurilor pe timp de iarnă din Islanda, și mânat și de dorința de a revedea câteva locuri dragi, am ales să merg să explorez tot coast sud-estică. Aici peisajul este unul foarte spectaculos și variat: de la cascade impunătoare la plaje de nisip negru, de la lagună glaciară la câmpuri de lavă, de la stâncile izolate în ocean până la ghețarii din epoca de gheață.
O plajă sălbatică în timpul apusului într-un contrast mai degrabă tomnatic decât unul de iarnă.
Chiar dacă eram foarte nerăbdător, totuși mă măcina decizia luată de a vizita Islanda tocmai în toiul iernii, decizie care, uneori, devenea destul de apăsătoare. Mai ales în săptămânile din ianuarie, premergătoarea plecării, îmi făceam griji reale cu privire la ceea ce ne va aștepta acolo, mai ales că tot urmăream aplicațiile de monitorizare a stării șoselelor, dar și știri din Islanda. Mă gândeam că pe când vom merge va ninge mult, iar principalul lucru care se putea întâmpla, era închiderea drumurilor, care venea la pachet cu: nu mai puteam ajunge la cazări, probabil vom dormi noaptea prin mașină, nu vom putea face nimic din punct de vedere fotografic. Deși, păstram o aparență destul de liniștită, în mintea mea totul se întâmpla la o intensitate maximă. Era o oarecare, teamă de necunoscut, însă decizia era luată și nu mai dădeam înapoi. Însă, numai gândul că mă întorceam din nou pe pământ islandez îmi dădea o stare de nerăbdare și bucurie și, parcă, anula efectul acestui necunoscut. Trebuie să mai menționez că în Islanda, luna ianuarie este luna cu cea mai mare rată de precipitații și cele mai puține ore de soare, iar, în medie, temperatura este de 1 grad Celsius, iar minima poate ajunge până la -10 grade Celsius. Lucru deloc de speriat, cel puțin din punct de vedere al temperaturilor, dar totuși, faptul că nu am fi avut prea multă lumină, mă punea nițel pe gânduri. Însă, una peste alta, toate au fost șterse de-a lungul călătoriei și veți vedea și de ce.
Ziua 0
Inițial, nu voiam să vă spun prea multe despre ziua 0, adică ziua premergătoare plecării, însă, cel mai important lucru pe care l-am făcut, a fost să verific încă o dată tot ceea ce îmi pregătisem în bagaj. Nu voiam să uit ceva esențial legat de fotografie. Și da, eram nerăbdător, parcă mai nerăbdător ca niciodată, căci voiam să ajung cât mai repede acolo, în acel loc în care am văzut o natură atât de complexă și un mediu deși, pe alocuri, neprielnic, îți poate oferi cele mai neașteptate experiențe.
Am plecat și mai devreme din Cluj-Napoca către Budapesta, căci de acolo aveam să luăm zborul. Însă, nerăbdarea a fost cuvântul zilei.
Ziua 1
Lăsat bagaj, trecut de security check, numărat orele, minutele și aproape că și secundele. Eram obosit, câteva mici emoții se instalaseră, iar așteptările mele erau destul de joase, însă știam că orice voi găsi acolo, va fi o experiență aparte.
Zborul a fost destul de lung, de 4h:50m, iar răbdarea mea scădea cu fiecare minut, așteptam să cobor din avion și să revăd revăd solul negru și să stau în vântul năpraznic islandez. De acum am ajuns în aeroport, în Keflavik, vremea mi-a urat bun-venit într-un mod specific: era frig, ceață și zăpadă. M-am bucurat, mi-era dor de iarnă, căci, acasă, nu avusesem ocazia să o simt deloc. Am ridicat bagajul, am închiriat mașina cu care aveam să ne petrecem toată călătoria și am pornit la drum. Până în Reyjkavik drumul a fost chiar ok, însă după ce am trecut de oraș, am întâlnit vremea aceea la care mă tot gândeam eu cât eram încă acasă: viscol puternic, mașini de deszăpezire pe șosea, mașini înzăpezite și părăsite. Recunosc, parcă începeau să mi se alimenteze temerile, însă acea stare nu a durat mult, căci după aproximativ 20 de minute de mers, am scăpat de aceste condiții, iar norii au început să se risipească foarte repede. Ce bucurie era să văd cerul albastru! Conduși de vremea bună, dar și de lumina caldă a apusului, am ajuns pe o plajă destul de sălbatică, ascunsă de agitația turiștilor.
Ochiuri de apă printre dunele de nisip negru.
Imediat ce am coborât din mașină, am luat-o la sănătoasa și am alergat spre plajă pentru a prinde lumina apusului care învăluia ușor, ușor orizontul. Pe cât de frumos a fost, pe atât a fost de greu, căci vântul bătea puternic din față, nisipul îmi intra în ochi, încearcam să respir prin buff, dar făceam față cu greu, iar bocancii se afundau și ei în dunele de nisip. Efortul, însă, mi-era răsplătit cu un peisaj abstract creat de dunele de nisip negru, acoperite ici-colo de vegetație uscată cu culori tomnatice și, printre toate acestea, se vedeau mici ochiuri de apă ce te invitau la o joacă fotografică. Mi-am petrecut mai bine de o oră printre dune, unele aveau peste 2 m înălțime. Ah, ce n-aș fi dat să mă joc de-a v-ați ascunselea prin aceste locuri când eram copil.
Când m-am cocoțat mai bine pe o dună, m-am amuzat copios când mi-am privit urmele lăsate prin nisip: era un haos, un zig-zag impredictibil, precum un câine care fuge din colo-n colo și adulmecă fiecare piatră, petec de iarbă sau ochi de apă.
Însă, chiar dacă tot ceea ce am trăit acolo au însemnat niște bucurii aparte, eram secat de energie, căci erau, deja 24 de ore fără somn, 24 de ore de când plecasem de acasă. Nu am mai zăbovit mult după ce soarele s-a ascuns și lumina aceea caldă a început să se tranforme în întuneric, m-am întors la mașină și ne-am îndreptate spre cazare.
Ziua 2
Trecuse și prima noapte în Islanda, noapte în care am dormit dus, căci oboseala își spusese cuvântul. Afară ninsese. Am plecat la drum cu mașina proaspăt curățată de zăpadă atât de noi, dar mai ales de vântul care suflat cu putere. Vremea nu ni se arăta prea prielnică, iar drumurile erau înghețate, astfel încât viteza cu care mergeam era destul de redusă. După nici 20 km față de cazare, vremea aceea aprigă a dispărut ca prin minune, iar cerul acoperit de nori, era acum aproape în totalitate senin. Doar deasupra cascadei Seljalandsfoss mai rămăseseră câțiva nori care au început să se coloreze în culori pastelate de răsărit.
** Fac o mică paranteză aici, dacă veți ajunge în Islanda și veți avea în plan să vizitați zona cascadei mai sus menționată, vă recomand să treceți și pe la cascada Gljufrabui. Aceasta esta mai mică și mai puțin impunătoare în comparație cu Seljalandsfoss, însă are ceva aparte, care te va face să o îndrăgești mult. Poate am simțit asta și prin prisma faptului că drumul spre ea nu este tocmai unul lejer, ci trebuie să mergi printr-un mic canion, prin apă, pe pietre alunecoase. Totodată, aceasta nu esta atât de vizitată precum este vecina ei mai mare.
Detalii din micul canion în care se găsește cascada Gljufrabui.
Revenind, după ce am explorat puțin zona și am retrăit și momentele de când am fost aici în 2018, ne-am îndreptat către un loc tare drag mie. Dyrhólaey este o peninsulă care îți oferă posibilitatea de a te bucura de un peisaj aparte, de formațiuni de bazalt, dar și de oceanul agitat ale cărui valuri se sparg cu putere în stâncile din împrejur creând un vuiet, un cântec al naturii. Fiind un loc destul de deschis, vântul bătea tare, încât îmi era aproape imposibil să fotografiez către ocean. Curentul era atât de puternic, încât oricât aș fi încercat să contrabalansez aparatul, cu greu reușeam să fac compoziția dorită.
După ce am reușit să fac, totuși, câteva cadre, am mers mai departe, de fapt nu tare departe, ci la o mică distanță de Dyrhólaey, se găsește plaja Reynisfjara, poate unul dintre cele mai populare locuri din Islanda. În 2018, am prins oceanul la flux și nu m-am încumetat să trec de coloanele de bazalt și să explorez plaja, însă, de data aceasta mi-am făcut curaj și nu am regretat, căci am rămas impresionat de ceea ce am găsit dincolo de coloane: bolovani imenși din rocă vulcanică, texturați și duri. Totodată, am mai descoperit că în partea aceasta nu se încumetă foarte mulți turiști, deci poți să ai parte de momente de liniște în care să admiri vuietul creat de valurile de peste 5 metri, dar și de culorile apusului sau ale răsăritului.
O fereastră printr-o stânca de bazalt ce îți conduce privirea către oceanul agitat.
Înainte să vă încumetați să explorați această plajă, vă recomand să vă documentați foarte bine cu privire la flux/reflux, precum și orele maxime pentru fiecare, căci, altfel, riscați să rămâneți blocați pe partea mai puțin accesibilă și să vă puneți viața în pericol. De asemenea, stați 5-10 minute pe plajă și analizați ritmul valurilor, deoarece sunt multe așa-numit "sneaky waves" (valuri înșelătoare). De exemplu, dacă primele 6 valuri sunt până la un punct anume, al 7-lea poate să se întindă până la 2 metri față de anterioarele. Aparent, la un moment dat, eu nu am calculat așa bine acest lucru, căci atent la compoziție, m-am trezit cu valul peste bocanci și, pe lângă faptul că m-a udat bine de tot, am mai adunat și câteva zeci de grame de nisip negru prin bocanci. Dacă vreți să faceți poze, recomand tare să se poarte cizme de cauciuc, dar chiar și așa, să nu vă încumetați prea aproape de apă, căci poate fi foarte periculos și nu se justifică să îți riști viața pentru nicio fotografie.
Orele au trecut repede și a venit și apusul, unul colorat și atât de bine integrat în tot peisajul, cu păsări care zburau în cercuri în jurul stâncilor din apă. Totul era de vis, doar picioarele mele în bocancii uzi și întunericul care venea tiptil îmi mai aduceau aminte că mai trebuie să mai ajung și la cazare. Lăsam în urmă un loc drag, dar eram liniștit și, totodată nerăbdător, să mai explorez și alte locuri vechi și noi.
Un cadru clasic cu formațiunile de pe plaja Reynisfjara
Ziua 3
Era trecut bine de ora 00:00 când am primit o notificare cum că sunt șanse foarte mari să vedem Aurora Boreală, intensitatea acesteia urmând să crească, iar cerul ar fi trebuit să fie senin. Nerăbdători, ne-am îmbrăcat în grabă, iar eu m-am încălțat cu bocancii umezi, căci nu avuseseră timp să se usuce, ne-am urcat în mașină și am ne-am îndreptat către cascada Skogafoss. Ajunși acolo, ne-am instalat trepiedele și ne-am pregătit să vedem Aurora, dar ghici ce?! Vreme aceea bună pe care o văzusem în buletinul meteo s-a schimbat brusc și, astfel, am fost surprinși de un viscol puternic și vizibilitate 0. Am mai stat ce am mai stat, însă am văzut că nu e chip ca vremea să se schimbe și nu ne rămăsese decât să ne întoarcem la cazare cu coada între picioare și cu bocanci uzi și reci.
După un somn scurt, dimineața răsăritul ne-a găsit la Vik, pe plaja Reynisfjara. Am avut parte de un răsărit blând, fără prea mulți nori și fără vânt puternic. Punctul culminat, însă, nu a fost însă acesta, ci întâlnirea cu o pinguinul nordic Garia (Uria aalge). Când l-am văzut prima dată, am crezut că se odihnește, însă, la un moment dat, am observat că pieptul îi era cam roșiatic (în mod normal acesta este complet alb) și așa am ajuns la concluzia că acesta este, deopotrivă, rănit și extenuat. M-am așezat pe burtă, pe nisipul negru, și am început să îl fotografiez de la o mică distanță fără, însă, să îl stresez. Ușor, ușor acesta s-a apropiat de mine, uneori de bună voie, alte dăți împins de valurile puternice. Pe cât de trist pare la prima vedere, acesta este un proces natural, în care, noi oamenii, nu ar trebui să intervenim, ci doar să observăm/documentăm. În schimb, nu sunt de acord cu stresatul oricărui animal rănit, spun asta în ideea că, la un moment dat, a venit o mamă cu copilul ei, acesta având undeva peste 18 ani, și au început să se apropie foarte mult de pasăre, cam până într-un metru și jumătate. De fiecare dată pasărea se panica și începea să dea din aripi și să se îndrepte către ocean. Dat fiind faptul că aceasta nu putea să zboare, cel puțin pentru moment, era adusă de valurile puternice înapoi către mal. Turiștii, însă, au continuat să se apropie de el, doar pentru a face o poză cu telefonul și un selfie, ceea ce mi se pare total o lipsă de empatie și un comportament neadecvat (asta indiferent dacă animalul este rănit sau nu). După o discuție avută din "priviri", aceștia s-au retras și, odată cu ei, m-am retras și eu, în speranța că alți turiști nu îl vor mai observa și nu îi vor stresa și mai mult. Recunosc că am rămas cu un gust amar și eram puțin trist. Noi, ca specie, am ajuns să considerăm că totul ni se cuvinte și că nu contează ce consecințe au acțiunile noastre, atâta timp cât noi ne simțim bine, importanți sau în centrul atenției. Pe această cale, vă rog să aveți un comportament adecvat față de animale și să nu le stresați pentru un selfie sau un story creat pentru platformele de socializare.
Garie în lumina răsăritul pe plaja de la Reynisfjara
Din dorința de a vă relata întâmplările într-un mod cât mai aerisit, dar și mai ușor de urmărit, am decis să nu scriu o poveste stufoasă din prima, ci, mai degrabă, să o împarte în 3 părți. Sper ca prin intermediul rândurilor citite, să reușiți să vă transpuneți, alături de mine, pe meleagurile islandeze. . Pe lângă fotografiile pe care le-ați putut vedea mai sus, vă mai las câteva aici, la final de postare.
