După întâlnirea avută cu Garia, ne-am luat rămas bun de la plaja Reynisfjara și ne-am îndreptat spre sud-est, mai exact către mica localitate Kirkjubæjarklaustur (știu, are un nume aproape imposibil de pronunțat, dar multe dintre denumirile localităților islandeze te pot pune într-o asemenea dificultate). Dacă până acum drumul ne condusese mai mult pe lângă faleză și munți, de data aceasta am întâlnit un teren plat cât vedeai cu ochii. Ningea destul de puternic, vremea era destul de posomorâtă, iar pe carosabil se vedeau curenți ce purtau zăpada spre interiorul insulei. Drumul era pustiu, rareori vedeai câte o mașină, parcă eram într-un deșert de zăpadă. Înainte de Kirkjubæjarklaustur se află și câmpul de lavă Eldhraun, o locație unde poți realiza cât de dură este natura, de puterea ei și cât de mici suntem în fața acesteia. În drumeția anterioară, am putut să văd mușchii ce s-au dezvoltat de-a lungul timpului pe lavă (din erupția dintre anii 1783-1784, una dintre cele mai mari din istoria înregistrată și, de asemenea, una dintre cele mai mari din lume). De data aceasta, însă, totul era acoperit de zăpadă, pe ici-colo mai apăreau firișoare de plante uscate. E ciudat să le vezi în aceste condiții, acestea părând foarte inofensive - niște dune de nisip sau mici dâmburi, când, de fapt, ele sunt o dovadă a agresivității acestei insule, dar și a condițiilor vitrege și aspre de adaptare.
Câmpul de lavă Eldhraun acoperit de zăpadă
După ce am făcut câteva opriri pentru a fotografia zona și ne-am minunat de infinitatea acestui peisaj, ne-am continuat drumul și am ajuns la cazare. Găsisem un loc pitoresc, cu mici căsuțe cocoțate pe un delușor, destul de însingurate, însă fiecare, în tot stilul său arhitectural, părea foarte primitoare, mai ales că printre fulgii de zăpadă care cădeau, se vedeau luminițele colorate aprinse pe verandă. Simțeai, cumva, că a venit Crăciunul. După ce am admirat așa, scurt, ne-am retras în căbănuță, de unde nu mai avea să ieșim până a doua zi. Ah, și această căsuță avea și o mică mansardă unde se putea dormi, iar copilul egoist din mine ce adoră să doarmă la mansardă, și-a asignat în primele secunde patul de acolo și nici nu a mai fost loc de dezbateri în acest sens. Seara a continuat într-un mod productiv cu multe discuții despre natură, fotografie, iar noaptea a adus un somn lung și odihnitor.
Ziua 4
Ne-am trezit cu noaptea în cap, căci voiam să ajungem cât mai devreme la cascada Svartifoss. Drumul continua de-a lungul coastei, iar cu cât avansam, cu atât se măreau munții ce aparțin de Parcul Național Vatnajokull. Un peisaj minunat ni se dezvăluia în fața ochilor. La un moment dat, am oprit într-o parcare pe partea stângă a drumului pentru a fotografia munții într-o lumină mai rece, premergătoare răsăritului. Vântul bătea destul de puternic, erau undeva la -11 grade Celsius și, recunosc, ne era greu să ieșim de la căldura din mașină. Însă, după ce ne-am făcut curaj și am ieșit la fotografiat, nu a durat mult până când un băiat care era prin zonă ne-a făcut un semn să mergem să ne arate câteva fotografii. Ei bine, ne-a arătat fotografii cu acel peisaj și cu Aurora Boreală. Când făcuse cadrele?! Ei bine, în timp ce noi dormeam duși, el a stat în mașină cu iubita lui și au fotografiat toată noaptea, așa că inspirația ne-a dispărut instant și după ce i-am mulțumit, ne-am văzut de drum. Nici nu știam noi ce avea să ne aștepte în acea noapte și ce o să vedem, dar asta mai târziu.
Detalii ale ghețarului Fjallsjokull
Ajunși în apropierea lagunei glaciare Jökulsárlón, am văzut un ghețar pe partea stângă care ne-a atras atenția. Cum către el ducea și un drum mai lăturalnic, am decis să explorăm puțin și să ne apropiem de acesta. Ghețarul se numește Fjallsjokull, iar vara se pot face tururi cu barca pe lagună pentru a-l vedea mai bine. Totul în jur era înnorat, însă pe ghețar bătea lumina soarelui și, în dorința mea de a-l fotografia, am luat-o din nou la sănătoasa peste mici dealuri, sau cel puțin eu credeam că sunt mici dealuri, căci în realitate cred că am depășit 200 metri diferență de nivel cu toate văile pe care au trebuit să le traversez. Ajuns la marginea lacului înghețat, am început să fotografiez ghețarul și, când am vrut să schimb perspectiva, am realizat că obiectivul wide este la mașină. Am lăsat aparatul la un prieten și dă-i la sănătoasa înapoi. A fost o decizie care mi-a scurs și ultimul gram de energie, nu prea mâncasem în ziua aceea (pe motiv că am tot fost pe drumuri și că o să mănânc la cazar) și nu prea mi-am calculat bine doza de energie pe care o mai aveam. După ce am luat obiectiv și un baton de ciocolată, am început, iarăși, să alerg ca să ajung la aparat și să fotografiez. Entuziasmul acela de a fotografia mi-a dat energia necesară, dar odată terminat procesul de fotografiere, a apărut gândul că trebuia să mai fac încă odată acel drum către mașină. Eram aproape îngrozit, căci nu mai aveam motivația necesară să mai fac iar drumul acela, dar am lăsat capul plecat în pământ și, înfofolit bine tare, căci vântul bătea puternic, m-am îndreptat către mașină.
Toată această extenuare mi-a dispărut instant când am revăzut laguna glaciară Jökulsárlón. Era destul de târziu, iar lumina destul de slabă, așadar, am decis să ne îndreptăm către cazare, mai ales că aveam să ne petrecem aproape 2 zile în această zonă. Nu am trecut bine de lagună că am văzut o turmă de reni pe marginea drumul - o bucurie inimaginabilă, atât de dragi îmi sunt aceste animale că nu mă pot sătura din a le urmări și analiza. Nu aveam ce fotografii să facem în acea lumină, așa că mi-am pus speranța că poate o să îi găsesc și mâine pe acolo.
Ghețarul Fjallsjokull
De data aceasta ne-am cazat la o fermă, același loc în care am stat și în 2018, iar pentru cei care au citit articolul din 2018, încă mai au acea minunăție de câine islandez. Am primit aceeași cameră, pot spune că m-am simțit ca acasă, ne-am făcut de mâncare și am încercat să ne odihnim puțin. Pe la ora 21:00 am primit notificarea că în următoarea oră sunt șanse să vedem Aurora Boreală, nu erau indici foarte puternici, însă am decis să mergem în grabă și să o așteptăm. Drumul de la fermă până la lagună este cam de 25 de minute, iar, în mod normal, acesta pare destul de scurt, dar când începi să vezi Aurora pe geam (ce-i drept, destul de slab), nu știam ce să mai facem... să oprim mașina și să fotografiem fără un subiect bine definit sau să ne vedem de drum și să sperăm că o vom fotografia de undeva de lângă lagună. Ei bine, am ales varianta a doua și nu am regretat.
Ajunși pe malul lagunei, ne-am tot căutat compoziții, am făcut și câteva fotografii, dar parcă nu se vedea la fel de bine ca atunci când eram în mașină. Noi eram fericiți că surprindeam o pată de culoare verde pe cerul înstelat și puțin înnorat. După aproximativ 40 de minute, s-a mai intensificat, iar eu eram în culmea fericirii; se vedea destul de bine și ochiul liber, nu doar în expunerile lungi ale aparatului. Eram atât de încântat încât aș fi putut spune că îmi făcusem damblau și că pot merge acasă. După nici alte 20 de minute, cerul efectiv a explodat, iar o lumină puternică dansa pe cer formând linii abstracte verzi și mov. Mi-a luat cam 5 minute să-mi revin și, în tot acest timp, cred că am spus de vreo 20 de ori "nu cred" sau "cât de minunat e", ba chiar m-a apucat o tuse destul de puternică pe fond de bucurie (nu, nu era tusea cu care mersesem din România, era clar una aparte). A fost un spectacol vizual la cum nu visasem până atunci și, deși mă uitasem la nenumărate fotografii și videoclipuri cu Aurora Boreală, momentul în care o vezi cu ochiul liber este aparte.
Aurora boreală peste laguna glaciară Jökulsárlón
Se făcuse ora 01:00, iar oboseala începea să își spună cuvântul. Aurora încă era destul de puternică, însă inspirația și creativitatea noastră începuseră să nu mai dea randament, așadar ne-am decis să mergem la cazare și să ne odihim, căci și mâine era o zi de explorat. Nu știu ceilalți, dar eu în noaptea aceea am avut cam cel mai odihnitor somn, chiar dacă a fost unul scurt, faptul că îmi îndeplinisem un vis îmi crease un confort psihic aparte - nu mai erau pic de griji.
Ziua 5
Ziua 5
O nouă zi, aceeași rutină. Ne-am trezit cu noaptea în cap, am mâncat rapid ceva, ne-am împachetat cele necesare și am pornit la drum. Destinația era, din nou, laguna glaciară Jökulsárlón. Cu nici un km de lagună, am observat pe partea dreaptă a șoselei o turma de reni pe care o văzusem și cu o zi înainte. De data aceasta am oprit repede într-un refugiu pe marginea drumului și am început să mergem ușor către aceasta. Renii ne-au văzut de la distanță, însă, pentru că nu ne-am îndreptat direct spre ei și ne-am folosit de fiecare dâmb ca să ne mascăm prezența, aceștia ne-au acceptat în apropierea lor. Când s-a terminat cu denivelările și am ajuns pe teren plat, a trebuit să mă deplasez pe burtă, ca în armată (nu că aș fi făcut-o, dar au avut alții ocazii să îmi povestească), ca să nu îi sperii. Au fost cooperanți și curioși, au stat să fac câteva fotografii, însă, între timp, mai veniseră și alți turiști care au avut o abordare mult mai directă și i-au cam speriat și, au fugit. Nu eram supărat pe acest lucru, chiar am stat undeva la 15 minute cu ei și am putut să le analizez comportamentul. Sunt atât de simpatici și inocenți, nu știu vouă, dar mie îmi sunt tare dragi!
Doi reni curioși înainte de răsărit.
După ce renii s-au îndepărtat, am luat-o la pas prin zăpadă și am mers cam 1 km până la lagună. Pe aici am explorat de unul singur malurile acesteia, deși e cam greu să zic că de unul singur când erau zeci de turiști în jurul meu, dar cumva făceam abstracție de toată această agitație și eram doar eu cu aparatul foto. Nu știu de ce, nici în 2018, dar nici acum, nu am simțit fotografic această zonă, nu am reușit să vin cu fotografii bune pe timp de zi. Am observat că nu mă pot concentra pe compoziție atunci când sunt oameni în jurul meu. Devin mult mai creativ atunci când sunt singur și analizez în detaliu fiecare element. În schimb, am văzut câteva foci ce tot colindau laguna glaciară și înotau printre icerberg-urile rupte din ghețar. Am tot sperat că o să surprind cel puțin una pe o bucată de gheață, însă nu mi-a surâs norocul.
Am mai zăbovit puțin și m-am îndreptat către "Black Diamond Beach", plaja care este situată la gura de vărsare a lagunei în ocean, în care poți vedea o mulțime de bucăți de gheață aduse pe nisipul negru de către valurile agitate. Este unul dintre cele mai deosebite locuri ale Islandei; faptul că te plimbi pe malul oceanului, ai nisip negru și, în același timp, bucăți de gheață, unele chiar de peste 2 metri, mie mi se pare fascinant. Tot ce trebuie să faci, însă, este abstracție de masa de turiști care se plimbă de ici colo, alții mai veseli, alții mai răpiți de peisaj. Pentru că laguna, în sine, nu m-a inspirat din punct de vedere fotografic, motivele fiind expuse și mai sus, m-am apucat să surprinde detaliile gheții aduse pe plajă. E un fel de loterie să fotografiezi bucățile de gheață, spun asta pentru că nu ai cum să estimezi puterea valurilor și, dacă nu ești atent, te trezești cu apă în bocanci. Însă, de această dată, cu lecția învățată după întâmplarea de la Vik, am fost mult mai perspicace, deși, de vreo câteva ori am alergat pe acolo cu trepiedul în mână să nu mă prindă valurile.
Detalii ale unei bucăți de gheață pe plaja cu nisip negru în lumina răsăritului
Din păcate, nici cu această locație nu am reușit să mă conectez prea mult și să surprind niște cadre care să îmi placă. Nu mă înțelegeți greșit, locul este foarte fotogenic, dar eu speram la o zi înnorată, expuneri lungi și fără zone foarte luminoase. Nu a fost să fie, iar această zi a fost prima din cele 4 zile în care nu am avut nici măcar un nor pe cer, zile pe care nu mi le-aș fi imaginat așa atunci când mă îndreptam spre Islanda, ba din contră. Am norocul că Islanda este destul de fotogenică și minimalistă indiferent de vreme. Așadar, fotografiile cu bucățile de gheață pe nisip negru o să le las pe altă dată, într-o viitoare drumeție pe aceste meleaguri.
Se făcuse ora prânzului, iar noi eram destul de obosiți, așa că ne-am îndreptat înapoi spre cazare și am încercat să ne odihim 1-2 ore. După această mică pauză, am zis să încercăm să surprindem răsăritul, cum nu aveam nori, ne-am împărțit în 2 echipe, una pentru a fotografia peisaje, iar eu cu un prieten să căutăm reni. De data aceasta nu prea am avut noroc, am dat doar de 3 reni singuratici ce umblau pe dealuri în căutarea hranei. Cum ne vedeau (undeva la peste 250 m de metri), o luau la sănătoasa. Nu voiau să ne accepte sub nicio formă, așa că, am tot explorat zona și am așteptat undeva la o oră până s-au întors ceilalți. Nu prea am avut mare noroc la apus, însă, eram convinși că lucrurile vor sta diferit noaptea, când ne plănuisem să ieșim, din nou, în căutarea Aurorei Boreale. Ei bine, ne-am împărțit, din nou, în două echipe, doi colegi au rămas la Auroră, iar eu și un amic am mers la ghețarul Fjallsárlón în speranța că vom surprinde un peisaj mult mai spectaculos. Nici de data aceasta nu am avut, însă, mare noroc; în afară de un autoportret sub cerul instalat, nu am făcut mare lucru. Însă, a fost foarte interesantă experiența de a merge la lumina lunii și de a privi Aurora (chiar dacă era la o intensitate mai slabă) într-un loc sălbatic, departe de toată agitația turistică. În seara aceea ne-am întors mai devreme la cazare și am hotărât să ne odihnim cât mai mult, mai ales că începuse să se adune oboseala.
Autoportret sub cerul înstelat
Ziua 6
Dacă în ziua precedentă avusesem cer senin, ghici ce, ziua a 6-a a început tot cu un cer senin, fără prea mulți nori, așa că am decis ca și în această dimineață să merg în căutarea renilor. Am început să explorez exact din același loc în care îi întâlnisem cu o zi înainte. M-am luat după urme și, după aproximativ 30 minute, am dat de aceeași turmă. De data aceasta, însă, a fost destul de dificil să îi abordez, aceștia erau în zonele mai înalte decât unde mă poziționam și identificau cu ușurință cea mai mică mișcarea. A trebuit să fac un ocol de aproximativ 10 minute, să mă apropii încet, să mă ascund prin văi, ca într-un final, să ajung la același nivel cu ei și să aștept lumina soarelui.
Am mai avut câteva întâlniri până acum cu această specie, dar momentele din această dimineață au fost cu adevărat speciale. În primul rând, că m-au acceptat și am putut sta destul de aproape. Mi-am petrecut mai bine de 20 de minute în preajma lor, am fost atent la modul în care își caută hrană, cum dau cu copitele zăpada la o parte și la cum se hrănesc cu vegetația ascunsă de stratul alb și semi-înghețat. De asemenea, mă tot amuza cum un ren mai tânăr se tot plimba după una dintre cele două femele, iar aceasta tot fugea de el, iar el săracul o lua de la capăt. Am așteptat până când lumina caldă a ajuns deasupra lor, după care m-am retras și m-am îndreptat către mașină.
Trei reni ce se hrănesc cu vegeția de sub stratul de zăpadă
Mi-am luat rămas bun de la laguna glaciară și ne-am îndreptat către Höfn, un orășel din sud-estul Islandei. Am ajuns destul de târziu, ne-am cazat și am mers repede să surprindem apusul de pe plaja Stokksnes. Lumina a fost de-a dreptul superbă, dar îmi rămâne să-mi imaginez cum ar fi arătat peisajul cu câțiva nori deasupra muntelui. Locul acesta se aseamănă cu plaja din prima zi, multe dune de nisip, vegetație uscată, dar are, în plus, un munte spectaculos și, pe timp de iarnă, un "patinoar natural". De la zăpada care se topește, ploile dese, dar și valurile din timpul furtunilor, se formează o baltă cât vezi cu ochii, deloc adâncă, undeva la 10 cm, iar aceasta se transformă în gheață. Este o mină de aur pentru detaliile abstracte și un loc de joacă pentru cei care au încă o doză mare de copilărie în ei. Cred că m-am dat mai mult pe gheață decât să fotografiez și, în timp ce alunecam pe aceasta, mai vedeam câte o formă și-mi spuneam că ar fi bine să o fotografiez și doar atunci îmi mai aduceam aminte de ce sunt acolo. Această locație iconică este foarte frecventată de fotografi și este greu să vii cu ceva nou, dar eu îmi propusesem, ca de fiecare dată, să mă bucur de peisaj și să mă conectez cu natura din jurul meu.
Muntele Vestrahorn în lumina apusului
Culmea, după ce ne-am întors la cazare și ne-am odihnit puțin, am primit o alertă de maximă intensitate a Aurorei, harta în aplicație având culoarea portocalie deasupra Islandei. Și să vezi cu ce grabă ne-am îmbrăcat și câte gânduri de cadre ne făceam, cum vom surprinde noi Aurora și muntele Vestrahorn. Însă… Am pornit în grabă și, ajunși acolo, am început să fotografiem, dar acea Auroră spectaculoasă care apărea în aplicație nu se vedea și pace. Aveam parte de una fără intensitate, încât abia se distingea cu ochiul liber. Am tot așteptat și înfruntat vântul pe malul oceanului, dar Aurora tot nu s-a arătat așa cum am fi vrut noi, așa că, am făcut cale întoarsă și ne-am îndreptat spre cazare. Recunosc că doi dintre amici au mai ieșit și pe la miezul nopții, dar eu eram prea obosit și am decis să mă odihnesc.
Mai multe povești vor urma în partea a III-a
Mai multe povești vor urma în partea a III-a
Pe lângă fotografiile pe care le-ați putut vedea mai sus, vă mai las câteva aici, la final de postare.
Bonus: wallpaper gratuit cu Aurora Boreală pentru telefon care se poate descărca de aici: https://unsplash.com/photos/9vhQDqVKGYo
